patricia

what if…

Eu vreau o altă clasă politică. Îmi daţi această şansă mie, alegătorul?

Posted by Patricia on October 17, 2012

Se pare ca nici de această dată nu voi avea bucuria de a vota cu inima deschisă, cu încredere sau măcar cu un dram de speranţă. Văd în fiecare zi cum sub ochii mei se fac praf şi pulbere ultimele iluzii că, da, am putea avea o altă clasă politică în România. Că am putea avea forţa, luciditatea, determinarea, acum, măcar la patru ani odată, să taxăm, să penalizăm, să virăm întregul eşafodaj înspre o altă scară de valori printr-un simplu gest amplificat numeric, prin acel câmp magic generat pentru o fracţiune de secundă între foia subtire gălbejită şi ştampila din mâna mea.

Da, am putea,  şi acum mai cred acest lucru, cu naivitatea celui care s-a intâlnit cu politica mai degrabă prin lecturarea lui Adam Smith sau Hayek decât prin experienţa directă cu bălmăjeala dîmboviţeană. Am putea, cu condiţia ca să existe de partea alegătorului măcar acea secundă de luciditate în care s-ar gândi la viitor, nu doar la ziua de mâine, la ţara din care n-am vrea să ne mai plece copii pe capete. Şi cu încă o condiţie: aceea de a avea în faţă alternativa, măcar o firavă alternativă. Am intuiţia că nu sunt atât de puţini cei care ar vrea să-şi dea votul din convingere, care stiu exact cum ar vrea să arate noua clasă politică, poate chiar ştiu pe câţiva care merită investiţia lor de încredere, poate că unii dintre aceştia sunt chiar canditaţi pe undeva, pe o lista, sub o siglă oarecare. Dar vai, ce păcat, nu sunt în oferta din faţa mea! Nu candidează în colegiul meu! Iar echipa lor nu există.

Nemulţumirea şi revolta mea (şi aş vrea să o cititi generalizată) nu se îndreaptă acum către impostura şi incompetenţa actualilor noştri politicieni (ce vor să-şi perpetueze privilegiile, şi mi se pare normal), nici către apatia civică, lehamitea politică a cetăţeanului mediu, ci către cei ce ar fi putut sa facă ceva şi au fost suficient de laşi încât să nu accepte lupta dreaptă.

Da, tineri politicieni promiţători, curajoşi, sclipitor de inteligenţi, retorici până la oboseală, educaţi, coerenţi, curaţi,  unde sunteţi? V-aţi ascuns cumva sub poala mamiţei?  Nu aveti curajul unei înfruntări directe? Eu vreau să vă votez! Unde sunteţi ? Pe ici pe colo, printr-un colegiu uitat de lume, aruncat vouă ca un oscior de aliaţii protectori şi generoşi.

Ce păcat, ştampila din mâna mea vă caută cu înfrigurare… Pe foaia din faţa mea parcurg din nou numele arhicunoscute. Vreau să votez dreapta. Imaginea buhăita a candidatului pe care mi-l propune „alianţa” mi se iveşte în minte, cu rânjetul său umilo-sinistru, încă patru ani de huzur, încă patru ani de protecţie, patru ani de muls statul-vacă sub umbrela tuturor privilegiilor numai de el ştiute.  La fel a făcut şi până acum, în alte doua-trei mandate, la fel a făcut şi în ultimii 17 ani de primărie. A furat cât nu i-a fost ruşine, discret sau cu tupeu, poate a avut grijă să arunce comunităţii fârmiturile festinului înfruptării din banul public. Agramat, patriotard, ţâfnos şi plin de importanţă, baronul de pe moşia sa se vede etern. Ce contează că noi ştim toate astea? Ce contează că ştie şi el? Că el ştie că eu ştiu. El mai ştie ca eu n-am de ales. Va trebui să-l votez pentru ca e în „barca” cea bună, cea uşor îndreptată către valorile în care cred şi eu. Barcă ce nu se va scufunda, nu-i aşa, pentru câteva exceptii (câţiva aşa mai furăciosi, mai ipocriţi ori tontălăi), atâta doar că nu se ştie cu exactitate câţi sunt. Important e să nu se ştie care e ponderea lor până după… Apoi vom vedea treptat cum umilinţa şi linguşeala lor electorală se transformă înapoi în rânjet arogant. Doar au experienţa acestei metamorfoze, dupa atâtea mandate câştigate, nu-i aşa?

Unde ne sunt partidele? De ce numai alianţele se poartă în toamna aceasta electorală? Un amalgam bolnăvicios de personalităţi contradictorii (căci de ideologii sau principii comune nici nu poate fi vorba), mânaţi de obsesia salvării colective. Unica şansă. Doar uniţi vor trece mai uşor apa învolburată a necesarei primeniri politice, necesară doar pentru noi, terifiantă pentru ei. Nu vor să înoate fiecare pe cont propriu. Unii sunt prea grei, s-ar scufunda imediat, unii sunt prea firavi, în barca oricum se face media.

Unde ne sunt partidele noi şi curate?  Să fie oare un exces de pragmatism sau laşitate? Să fie graba de a se vedea cu sacii-n caruţă, cu orice preţ, prin orice compromis? Sau toate trei la un loc? Aş fi vrut să nu vă mai lamentaţi, dragi curajoşi şi inocenţi peţitori ai politicii, că legea electorală e facută să dea în cap oricărui nou-venit la masă, aş fi vrut să aveţi înţelepciunea de a gândi pe termen ceva mai lung, să vă asumaţi demersul început nu ca pe un joc la loto, să aveţi tenacitatea de-a înainta în paşi mărunţi şi meritaţi, cucerind încredere, alăturându-vă alţi oameni, oameni mulţi şi de valoare.

Ştiu că legea votului uninominalo-proporţional-amestecat e şuie şi nepotrivită democraţiei noastre infantile, ştiu că e lipsit de sens să-ţi votezi uninominal reprezentantul atâta timp cât nu-l mai vezi la faţă tot mandatul său, căci odată ales devine neştiut şi nevăzut, discret până uitare.

Si totuşi, credeam că un proiect politic se întinde pe mai mult de patru ani, că nimeni nu şi-ar vinde principiile ori şi-ar trăda prietenii doar pentru patru ani de fotoliu parlamentar şi niscaiva expunere televizată.

Eu, cel puţin, votez de fiecare dată cu gândul că încet, încet, cu fiecare gest politic pe care îl fac, cu fiecare atitudine şi acţiune, oricât de măruntă, aş putea aşeza ţara asta la locul ei, în aşa fel încât copii şi nepoţii mei să nu fie nevoiti peste încă 20 de ani să-şi mai sfarme capul cu tot felul de tehnici, soluţii sau biete articole pentru a demonta imbecila clasă politică ce ne alterează existenţele, aşa cum inutil şi încrâncenat Sisif-ul din mine mai încearcă încă, în aşa fel încât nepoţii mei să poată picta sau să poată proiecta, sa poata face orice altă profesie şi-ar mai dori ei, în libertate şi demnitate. În această ţară şi nu altundeva.

Nu am aceasta şansă de data aceasta. Nu prin vot. Deja s-a dat startul din nou la MAREA CĂPĂTUIALĂ.

Posted in Mie imi pasa, Uncategorized | Leave a Comment »

Turnul de piatră şi gîlceava celor buni (I)

Posted by Patricia on May 26, 2012

“Se spune că era odată un oraş numit Babel care avea nişte oameni care se înţelegeau foarte bine. La un moment dat ei s-au gândit să construiască un turn ca să ajungă la Dumnezeu, ba chiar să Îl depăşească,dar toată lumea ştie că asta nu se poate.Au construit ei ce au construit şi la un moment dat Dumnezeu a vazut necredinţa lor faţă de El şi le-a schimbat limba.Unul vorbea o limbă altul vorbea altă limbă şi aşa nu s-au mai înţeles.”  (Wikipedia)

Povestea de azi nu seamănă prea mult cu povestea de mai sus, deşi e presărată cu puţină trufie omenească şi încâlceală, dădătoare de pierzare, a prea multor limbi ale celor ce au construit cândva împreună.

Nişte oameni care nu se cunoşteau de dinainte, nişte oameni obişnuiţi care îşi vedeau de treaba lor care pe unde: prin biblioteci, companii cu faţade din sticla fumurie, şcoli, spitale, fabrici care mai supravieţuiseră, birouri cu mai multe laptopuri decât ascuţitori, şantiere încinse, ori oameni mereu pe dumuri între doi clienţi, două contracte, ori dincolo de mări şi ţări trudind pe bani adevăraţi, ori cu coatele roase prin universităţi adevărate, mereu cu o bucătică ascunsă de inimă ramasă acasă,  aceşti oameni aşadar s-au gândit într-o zi să construiască ceva: o Clădire cu totul şi cu totul neasemuită, altfel decât toate cele ce se mai văzuseră prin ţinuturile acestea de când  începuseră Construcţiile.  Mai solidă, mai curată şi în primul rând A LOR, construită PENTRU TOTI  cei egali şi totuşi diferiti, aşa cum o gândiseră în visele lor cele mai îndrăzneţe în zeci de ani de vitregie.

Ce aveau oamenii aceştia în comun? E greu de spus, nu erau ei cei mai învăţaţi, nici cei mai viteji, nu o duceau nici prea bine, dar nici prea rău, căci bucata lor de pâine de pe masa zilnică şi-o câştigau prin muncă îndârjită crezând (poate că de la bunicii lor învăţaseră) că aşa e bine, că aşa e drept, că doar aşa le-ar putea fi mai bine, lor şi copiilor lor, căci nu aşteptau niciodată daruri nemeritate de la cârmuire. Vremurile erau însă tot mai grele, şi pentru ei şi pentru cetăţenii urbei, datorită Constructorilor nesăbuiti, tot mai mulţi şi  tot mai nesătui, care din slujbaşi ai urbei ajunseră stăpâni cu adevărat.

În urmă cu câteva sute de ani strămoşii lor, ai tuturor, semnaseră de bunăvoie Contractul, Marele Contract ce le făgăduia în schimbul  renunţării la o mică părticică din libertatea atât de dragă,  Protecţie şi Dreptate. Mai apoi s-au învoit cu toţii să dea şi o dijmă urbei pentru podurile, zidurile, şcolile ori bisericile atât de trebuincioase comunităţii. Erau vremuri senine si fiind atât de puţini, sfatul urbei se ţinea negreşit  ori de câte ori lucrurile comune trebuiau rânduite. Mai târziu, mult mai târziu, unii nici nu-şi mai aduc aminte când şi de ce, au apărut Constructorii.  Fără de ei, se zice că adunatul dijmei ori folosinţa acesteia n-ar fi fost cu putinţă. În orice caz, nu se mai ştie acum, cine sau când a dat greş, un lucru era limpede pentru toată lumea: nimeni (afară de Constructori şi de cei aflaţi în cârdăşia lor) nu o ducea prea uşor, binele comun făgăduit era tot mai puţin, iar binele personal, acela chivernisit din muncă cinstită, era tot mai cocoşat de uriaşele dări. Rânjeau de mulţumire doar Constructorii, cârmuitorii unui Contract deja deformat şi înglodat în mii şi mii de adăugiri, de-i uitaseră cu toţii rostul.

Nu-l mai înţelegeau nici cei care primeau nici cei care dădeau. Contractul nu le-a promis niciodată nici grâne, nici slujbe, nici viaţă mai lungă, copii mai deştepţi ori neveste mai frumoase. Pentru toate astea ar fi trebuit să lupte fiecare, aşa era la începuturi. Doar dreptatea oarbă pentru toţi, pacea şi veghea pentru posesiuni ar fi trebuit să fie lăsate-n seama Contractului. Mai târziu însă, primind unii, în numele binelui comun şi prin MIJLOCIREA Constructorilor, tot mai multe daruri, au început să uite de unde vin ele cu adevărat şi pentru ce. Apoi au ajuns aceştia, ori a-i venera pe acei născociţi stăpânitori, ori a-i pizmui, ori a-şi cere adesea în piaţa mare drepturile cuvenite.

Căci, vedeţi dumneavoastră, dacă de boală, de bătrâneţe, de copii ori de nevolnici s-a întâmplat a se preocupa doar cârmuirea o bună bucată de vreme, după câteva generaţii au uitat cu toţii ce era pe vremuri  dărnicia, mărinimia, mila, ce era grija duioasă pentru bunici, veghea responsabilă pentru copii şi pentru învăţătura lor de-acasă, ce era era  pusul de-o parte a banilor albi pentru zilele negre.

Aşadar nemulţumiţi ajunseră cu toţii, şi cei care trudeau şi cei care-şi aşteptau ajutorul cuvenit ori ba, nemulţumiti şi deznădăjduiţi erau toţi aceia care nu izbutiseră  sau  refuzaseră a se aşeza în preajma Constructorilor şi a clădirilor lor. Deşi au rămas harnici şi cinsţiti locuitorii urbei ajunseră să priceapă dureros de târziu că au fost păcăliţi, că nu se mai poate face nimic, că au ajuns victime neputicioase ale Construcţiilor pe care ei înşisi le-au cezăşuit, au ajuns să fie tot mai rar revoltaţi de mutilarea Contractului şi tot mai des ascunzându-se prin casele lor, evitând orice drum, orice întâlnire, orice confruntare faţă-n-faţă cu cei pe care-i detestau şi care totuşi le desenau zi de zi destinele.

Lehamitea se aşezase ca o pâclă deasă peste cetate, peste case, peste dorinţe si îndrăzneli.

(va urma..)

Posted in Mie imi pasa, Uncategorized | Leave a Comment »

Welcome, din nou

Posted by Patricia on March 13, 2012

Buna,

Aici e casa mea…

Asa am vrut sa incep si versurile lui Blaga mi s-au ivit in minte, tasnind din cine ce  stie ce  nostalgii.  Nu am mai citit poezie de ani de zile. Oricum mi-am amintit doar primul vers. Restul, le-am cautat pe net, ca vajnic internaut dependent ce sunt.

Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădina cu stupi.
Voi treceţi pe drum, vă uitaţi printre gratii de poartă
Şi aşteptaţi să vorbesc. – De unde să-ncep?

Blogul acesta e oarecum casa mea. Sau e mai degraba cochilia mea.
Tocmai am terminat de dereticat pe-aici, era mult praf si aer statut, geamurile nu au fost deschise demult. De fapt a cam stat cu obloanele trase, cu lacatul pe usa, mi-a fost teama de oaspeti, nu pentru ca nu mi-ar fi dragi sau pentru ca n-as avea nimic de daruit… Mi-a fost si imi e teama sa fiu vazuta. Am si o experienta recenta de iesire in spatiul public virtual care mi-a readus in minte cu violenta de ce ”e mai bine sa stai in banca ta”.
Si totusi nu m-am invatat minte.  Ba dimpotriva, cred ca acesta a fost declansatorul (dar altadata voi povesti asta)

Acum vreau si trebuie sa fac un pas inainte oricat de greu mi s-ar parea.
Ma gandesc, cat de simplu ar fi sa fim copii, suna al naibii de clishe-istic, dar asa e, nu stiu cum sa o spun altfel.

Fiica mea cea mica, avea reteta perfecta, cand avea vreo 4 anisori si o duceam in cosul de cumparaturi prin supermarketuri :

“Buna, pe mine ma cheama Ioana, nu vrei sa fim prietene ?”

Posted in about this blog | Leave a Comment »

CAS şi salarii – mituri şi soluţii viabile. Cateva consideratii

Posted by Patricia on March 12, 2012

Mi-as permite cateva observatii legate de paragraful referitor la “diferenţa între CAS pentru angajat şi angajator”. Efectul economic al scaderii uneia sau alteia dintre componente nu este acelasi, nici pentru salariat, nici pentru buget.

In CIM se trece de regula salariul brut (cred ca este si o prevedere legala in acest sens)
Chiar daca negocierea poate sa aiba loc asupra net-ului, totusi in CIM se trece brut-ul, eventual poate exista un act aditional care asigura pastrarea net-ul indiferent de anumite fluctuatii fiscale. Este si normal, pentru ca brut-ul este plata muncii prestate, din acesta anagjatorul se obliga sa plateasca la stat, in numele angajatului, anumite contributii (sanatate,pensii, somaj si impozit) care ii creaza acestuia statutul de asigurat si de contribuabil cu toate drepturile ce deriva din acesta.

Astfel, reducerea CAS la angajat ori la angajator cu un anumit procent nu are acelasi efect:

1. Chiar daca din pdv al incasarilor la buget, pentru moment este tot una, scaderea CAS la angajat are si un efect mai indepartat si anume scaderea cheluielilor bugetare cu pensile. Acest efect care se va simti dupa ce contribuabilii de azi intra in situatia de a beneficia de pensie, aceasta acordandu-se atunci intr-un cuantum mai mic, proportional cu nivelul cotizarii (desi numai de la acest moment incolo, deci efectul de scadere a presiunii asupra bugetului de pensii va creste liniar incepand cu anul urmator si pana ce toti cei care azi incep cotizarea voi iesi la pensie). Acesta in varianta, putin probabila desigur, ca aceste procente si prevederi vor ramane neclintite.
Evident, scaderea CAS la angajat are ca efect imediat o crestere a veniturilor individuale, de ex. o scadere cu 5% (de la 10.5% la 5.5%) determina o crestere de venit net cu 4.5 % (nu se pastreaza acelasi procent de 5% pentru ca CAS-ul este deductibil, prin urmare impozitul individual va creste cu 7.8% fata de cel anterior). Interesant de observat ca si din pdv al bugetului apare aceasta migrare a unor sume dinspre fondul generat de CAS care evident scade, si fondul obtinut din impozitul pe salarii care creste (cu 7.8% fata de valoarea anterioara).

2. Daca CAS la angajator scade (de ex cu 5%), asupra fondului bugetar se va inregistra o scadere, de 5% curat. Din perspectiva angajatorului este evident o despovarare, fondul necesar salariilor micsorandu-se. DAR este la latitudinea acestuia cum foloseste aceasta “gura de aer”. Poate renegocia salariile pentru a acorda salariatilor o crestere, insa pentru a nu depasi fondul de salarii pe care il avea ieri trebuie sa acorde la brut mai putin decat a castigat din reducerea CAS, astfel salariatul va beneficia de o crestere net-ului sau doar cu 3.5%

Exemplul pe care l-am luat este urmatorul: Brut=1400 lei, CAS angajator=291,
dupa scadere CAS=221 deci angajatorul castiga 70 lei pentru un salariat mediu, atunci ii va putea acorda o majorare de max. de 58 lei la brut, astfel incat cheltuiala totala cu acest salariat sa ramana 1723 cat era si inainte. Pentru angajat, efectul in net este de 39 lei, de la 1016 la 1055 lei, deci 3.5%

Dar angajatorul mai poate decide si altfel: din acest castig sa-si dezvolte afacerea, sa angajeze noi salariati, sa creasca investitiile, doar sa-si mareasca profitul pentru moment, ori sa-si creeze rezerve (prin alte supape contabile) pentru vremuri si mai grele. In mod normal nu “bunatatea” patronului, ci piata ar trebui sa decida directia de urmat.

Aceste consideratii sunt valabile pentru companii private. In sectorul bugetar, este aropape un non-sens sa vorbim despre reducerea CAS la angajator, inseamna doar a muta banii dintr-un buzunar in altul.

Posted in Mie imi pasa, Uncategorized | Leave a Comment »

Creşterea salariilor bugetarilor – o serie de nedreptăţi*

Posted by Patricia on March 12, 2012

Comentarii pe marginea unui articol (excelent) de aici:

http://www.nouarepublica.ro/cresterea-salariilor-functionarilor-de-stat-o-serie-de-nedreptati/

Creşterile de salarii “se produc cu mare tam-tam public”, si se capitalizeaza politic, dar e posibil ca acesta momeala electorala ieftina sa fie mai putin inghitita decat s-ar dori.

Totusi ¾ dintre salariati nu sunt bugetari! Toti ceilalti au o problema legata de “productivitate” cand vine vorba de majorari salariale. Cei care activeaza in sectorul privat, vor privi consternati din nou la reimpartirea placintei pe care o alimenteaza mereu si niciodata nu o pot influenta.

Doar statul nu da faliment niciodata, doar statul poate lucra in “pierdere” (deficit in acest caz) oricat de mult , in timp ce in orice alte activitati economice posibilitatea de a rezista in deficit este nula. Desigur ca este greu de cuantificat productivitatea in servicii medicale, educationale sau administrative, insa caliatea lor din ce in ce mai slaba, lipsa de eficienta, aroganta celui care presteaza un serviciu care nu depinde de “piata”, niciodata raportat la o alternativa, o simtim cu totii, in fiecare zi pe pielea proprie. Pe de alta parte eu cred ca majorarea uniforma (procentuala) a salariilor este la fel de nociva ca si diminuarile uniforme.

Se va rata si de data asta sansa de a reaseza valoric salariile pe o scara a competentei, de a stabili o legatura intre eficienta, utilitate si expresia valorica a muncii depuse, adica salariul. Dar acest lucru inseama curaj si asumarea unei responsabilitati, inseamna deci sa cerem mult prea prea mult unui angrenaj infectat politic de la cap la coada.

La momentul respectiv, in 2010, diminuarea fondului de salarii si nu “taiarea” egalitarista ar fi fost cu totul altceva, ar fi presupus presupus elimininari (desigur dureroase) de posturi, si diminuari/cresteri diferentiate de salarii.

In mod sigur ar fi obligat fiecare entitate sa caute solutii de eficientizare in loc de vaicareli generalizate. In mod simetric s-ar putea intampla acum (daca ar exista aceasta vointa, dar e greu de imaginat).

Nu vad cum (dar e o provocare oricum) s-ar putea impune structurilor bugetare un comportament antreprenorial.

Continuare

Surprindeti exact ceea ce se numeste “budget-maximizing” conform teoriei public choice.

Asa cum o companie isi urmareste ca scop principal de maximizarea profitului, in cazul activitatilor sau serviciilor finantate de stat, pentru ca acestia nu opereaza intr-un mediu profit-pierdere, telul lor este de a-si spori bugetul, resursele atrase (si implicit salariile proprii) printr-o perpetua expansiune (chiar si peste zone care nu erau prin definitie publice) si o fara corelatie logica cu cererea societatii pentru bunuri si servicii publice, cu modalitatile si calitatea pe care aceasta le cere.

Astfel ce vor urmarii “birocratii” (in sensul larg al serviciilor publice) ? Maximizarea bugetului lor, a fiecarui departament in parte, acesta fiind in legatura directa de proportionalitate apoi cu salariile lor, cu puterea si prestigiul lor social .

Mai pe romaneste: isi vor inventa mereu noi atributii si functionalitati (ne-necesare dealtfel) pentru a-si creste importanta si automat salariile cuvenite. Cu sanse mari de succes, s-a demonstrat.

Intr-o fireasca evolutie in aceste conditii, sa nici nu ne asteptam la altceva. Politicienii, prin definitie “vote-maiximizers” , vor tinde sa intareasca puterea considerabila de monopol serviciilor publice.  De credeti ca exista atata impotrivire la implementarea informatizarii in administrartie? Nici nu mai are rost sa povestim, cat de simplu din pdv tehnic s-ar putea rezolva multe hatisuri birocratice, cu o investitie minima dar cu o vointa clara de a le face.

Nu se rezolva aceste impasuri economice, din pacate, prin cresteri/diminuari de salarii, caci cauza este una mult mai profunda si trebuie cautata tocmai in pozitia statului in economie.

Posted in Uncategorized | Leave a Comment »

Şi apoi, încotro?

Posted by Patricia on January 31, 2012

Când liniştea se va fi aşternut peste vacarmul pieţei, când gunoaiele rămase vor fi curăţate de vânt sau acoperite de zăpadă, vom aştepta.  Miracolul sau trezirea. Trezirea lor sau a noastră?

Protestele sunt în toi, până una alta, şi încerc să le găsesc sensul, finalitatea. Nu cauza, despre care s-a făcut atâta vorbire. Dacă eliminăm din discuţie categoriile pe care toată lumea (spectatoare) atât de ager a ajuns să le identifice (numite de obicei golani, impostori, agitatori) obţinem o masă foarte puţin omogenă care se află într-o ciudată situaţie de auto-contradicţie, o situaţie fără variantă câştigătoare.

Nu i-am jignit pe cei care protestează acum paşnic, nu îi dispreţuiesc. Dreptul lor de a manifesta nu încalcă dreptul meu de a mă exprima. Însă mi-am pus problema: care modalitate e mai eficientă? Din păcate, răspunsul este mai mult decât evident. Iar aceasta e pentru mine un motiv de amărăciune. Aşadar, activ, implicat şi responsabil nu poţi să fii decât în stradă? Ce trist că e aşa, dar daţi-mi voie să mai caut încă răspunsuri.

Sunt şi eu nemulţumită, revoltată de foarte multele erori politice, de tupeul, de ignoranţa şi impostura investite cu putere, de austeritatea suportată inegal, de prădarea banilor publici adunaţi şi din impozitele mele, dar nu doresc să-mi afişez aici nemulţumirile şi mă străduiesc să nu mai folosesc acest cuvânt, “nemulţumire”, pentru că atât de mult s-a defilat cu el în ultima vreme încât a ajuns un truism, încât aproape s-a banalizat.

“Forma” în care nemulţumirile acestea s-au întrupat acum este ceea ce nu pot să aplaud, şi tot asa, este un drept al meu de a avea o altă opinie, un alt mod de a înţelege exprimarea democratică, de a căuta în felul meu soluţii sau speranţe.

Refuz ca nemulţumirea mea să fie speculată politic de profitori, refuz să joc în piesa mediatică ce întreţine ratingul televiziunilor (adevărată mană cerească pentru acestea), refuz să fiu confundată şi amestecată cu alte categorii (oricâtă compasiune aş avea pentru mai-puţin-norocoșii zilei, eu nu sunt din acelaşi film cu impostorii-revoluţionari care-şi reclamă astăzi dreptul la indemnizaţii).

Aici pot măcar să articulez o opinie. Ori în vacarmul străzii, ce fel de argumente poţi să aduci? Nu poţi decât să strigi “jos” ceva sau cineva, poţi doar să transmiţi mesaje laconice sau nostime, cam atât cât să încapă pe o coală A3.

Cred cu tărie că trebuie să existe şi alte mijloace de a ne face auziţi sau de a reacţiona şi mai ales cred că ar trebui să practicăm vigilenţa aceasta zi de zi, nu doar aţâţaţi de o scânteie mai mult sau mai puțin spontană. E drept că găsirea acestor alte mijloace civilizate e mai dificilă, e de durată şi ţine de cultura civică, dar cred că se poate învăţa până la urmă.

Până atunci, unii încearcă să le inducă sentimentul de laşitate celor care au rămas în casă. Nu toţi o fac din aceleaşi convingeri ca și mine. Sunt mulţi alţii care trăiesc zi de zi dezgustul-tristeţea-disperarea faţă de clasa politică în ansamblul ei şi doresc o schimbare. De aceea mă revoltă importanţa atât de mare acordată unui grup gălăgios şi foarte vizibil în comparaţie cu categoria onestă şi mult mai numeroasă care alege (sau ar vrea să poată să aleagă, măcar în viitor) exprimarea civilizată.

Dreptul de a protesta, care acum oferă o satisfacţie defulată multora, este totuşi una din libertăţile pe care le-aş apăra cu toate puterile mele (firave, e drept) dacă aş şti că este în pericol. Manifestaţia în stradă e doar o formă adiacentă, dar foarte vizibilă, pe cât de eficientă pe termen scurt, pe atât de riscantă.

Mă tem că aceasta nu e decât o decompresie violentă a frustrărilor acumulate, o revanşă luată după ani întregi de apatie cetăţenească, iar efectul poate fi un foc de paie, sau mai rau, un derapaj înspre cine ştie ce. Cu siguranţă dreptul de a protesta paşnic este un atribut al democraţiei, dar la fel este şi dreptul de a te asocia şi dreptul de a vota. Acesta din urmă e un instrument fantastic, pe care iresponsabilitatea şi lenea multora îl minimalizează. Suntem în an electoral, ce aşteptări avem? Să provocăm alegeri anticipate? E o miză foarte slabă, care nu va oferi  decât o satisfacţie imediată. În primul rând, cred că nici parlamentul nu se va lăsa dus cu una cu două, cerându-i-se să acţioneze sinucigaş. Fiecare aciuiat acolo, indiferent de culoarea politică, se va teme, şi pe bună dreptate, că un alt fotoliu nu va mai prinde. Iar dacă s-ar reuşi planificarea lor, pe lângă travaliul procedural, ne-ar mai bulversa social și economic încă vreo trei luni, apoi ne vom trezi cu o prezenţă la vot jenantă. Toate acestea numai pentru a devansa cu o bucăţică de trei sau patru luni mult râvnita schimbare.

Alternativa politică în acest moment este firavă. Însă faptul că lipseşte nu înseamnă că nu mai există o şansă să apară. Profesioniştii, tehnocraţii, oneştii, entuziaştii, tinerii inteligenţi şi educaţi pe care îi aşteptăm, există pe undeva în ţara asta şi cred cu toată forţa că este momentul să iasă în faţă.

Da, mesajul a fost transmis şi cu siguranţă recepţionat, clasa politică, şi mai ales partea ei care ţine frâiele acum, a simţit o zgâlţâială zdravănă. Totuşi, altfel decât respectând procedurile, constituţia şi legile pe care de bine de rău, le avem, nu ar trebui să ne dorim vreo schimbare. Doar pentru satisfacţia de a-l vedea pe X sau Y doborât mai devreme, “pentru că îl urăsc, pentru ca m-a umilit, pentru ca m-a furat”,  nu merită să riscăm a desfiinţa structuri democratice, nu merită sa creăm un avantaj neloial opoziţiei sau oportuniştilor zilei.

E posibil să se adune forţă suficientă acum pentru a distruge, pentru “a da jos”, ceva. Poate va reuşi să anuleze ceva ce în mod evident mergea prost, chiar foarte prost. Dar cum şi cu cine vom construi mai apoi? Nu văd nici coerenţă, nici o idee de acţiune sau set de revendicări logice, nici un lider nu răsare din mulţimea asta foarte pestriţă. Dacă această explozie riscă să măture laolaltă cu oamenii murdari şi puţinele structuri funcţionale? Dacă odată cu apa din albie aruncăm şi copilul?

Numitorul comun al negaţiei care există acum (jos B sau B) se va spulbera complet în momentul în care strada va obţine prima victorie într-o puzderie de revendicări mărunte, contradictorii şi nerealiste.

Deci or să vină alţii (dacă nu cumva ceilalţi). Unii care “ne dau”, de preferat. Care să facă, ce? Să aducă bunăstarea tuturor în câteva luni, să creeze locurile de muncă ce lipsesc, să stopeze imediat furturile din banii publici şi mica corupţie, aceea care ne macină zi de zi, care se infiltrează ca apa prin toate fisurile sistemului. Și toate acestea ar fi bine să le facă peste noapte. Tare mă tem că opoziţia, mult prea flămândă în momentul acesta, va avea alte priorităţi. Altfel… peste câteva luni ne vedem iar în stradă şi la TV, cerând linşajul public al ultimilor veniţi.

Sigur că ne dorim acum un preşedinte echilibrat şi demn, mai puţin implicat, plin de compasiune și bun simţ, distins, calm şi inteligent, dar mai întâi să îl căutăm, să îl interogăm, să îl susţinem şi să îl votăm. Aceştia ar fi paşii.

Dacă majoritatea – majoritatea adulţilor acestei ţări, nu majoritatea din stradă – nu ar mai vrea politică, nu ar mai vrea parlament, nu ar mai vrea partide, atunci chiar am avea o problemă. O dictatură militară ne-ar mulţumi cumva? Eventual un culoar liber lăsat mişcărilor radicale? Ca şi cum ne place fotbalul, dar mai întâi ne aruncăm jucătorii la gunoi. Vrem să vină alţii imaculaţi, dar finalmente vor ajunge și aceştia profesionişti. Sunt importanţi şi jucătorii, dar poate mai mult ar trebui să ne intereseze pârghiile reprezentativităţii. În perioade inflamate ca aceasta e greu să aperi anumite instituţii. Aversiunea şi dispreţul generalizat reprezintă o primă reacţie de înţeles. Este nivelul subteran şi primitiv al percepţiei politice. Dar mai sus puţin, lucrurile trebuie cântărite în linişte, judecate de fiecare în colţişorul său. Dacă se poate nu în faţa televizorului, ci cu gândul la copiii săi, la un viitorul gândit nu în termeni de luni ci de ani sau decenii, având poate imaginea unei structuri golite de personaje, un mecanism care trebuie să funcţioneze şi care periodic trebuie umplut cu oameni de calitate.

E mult mai important să ne asigurăm că mecanismul funcţionează şi poate fi corectat, că îl putem perfecţiona, că există reguli şi proceduri care să acopere fiecare situaţie care se poate imagina, că erorile se pot sancţiona, că sistemul se autoblochează atunci când intră în derapaje, decât să ne concentrăm plini de ură sau de iluzii naive asupra personajelor care trecător îl populează.

Lipsa de implicare civică, la timpul ei, pas cu pas, în fiecare zi, ne aduce în stradă. Ajungem în stradă unde amestecaţi, unii peste alţii, ne putem striga disperarea, indignarea şi revolta, aici unde nu contează nuanţele, aici unde eşti “cu” ori eşti “împotrivă”. E ultima soluţie, oare? Atunci hai să vedem care era penultima.

Câţi dintre nemulţumiţii zilei din piaţă nu votează? Câţi nu au făcut-o şi nici nu o vor face? Foarte mulţi, cred. Din greaţă faţă de toată clasa politică, dintr-un dispreţ superior sau naiv ne fac nouă tuturor un mai mare rău decât orice violenţe de stradă. Ar fi, credeţi, o curiozitate indecentă să mă întreb de pe acum, oare care va fi procentul de participare la vot la următoarele alegeri?

 

Articol publicat aici  aici   ca o continuare la “Eu nu, mutumesc”

Posted in Mie imi pasa, Uncategorized | Leave a Comment »

Eu nu, mulţumesc.

Posted by Patricia on January 31, 2012

Eu nu, mulţumesc.

de Rodica Ardelean HotNews.ro
Marţi, 17 ianuarie 2012, 20:35 Actualitate | Opinii

Eu nu sunt reprezentată de cei care sunt acum în stradă.
Nici de cei violenti, nici de cei paşnici, nici de revoltaţii de profesie, nici de pensionarii obosiţi, nici de curajoşii indignaţi nevoie-mare. Să nu îndrăznească cineva să afirme că ceea ce se întâmplă acum pe străzi este imaginea întregii Românii.Analişti foarte deştepti vorbeau ieri pe toate canalele de televiziune în numele meu. Eu nu am delegat pe nimeni să-mi strige nemulţumirea în piaţă, deşi îmi pasă şi mie dureros de mult de această ţară.Eu nuam experienţa acestui mod de acţiune, eu nu am cultura violenţei, eu nu am timpul si energia necesare pentru a protesta în stradă. Eu încerc zi de zi, 8 sau 10 ore să imi fac cât mai bine munca pentru care sunt profesional pregatită, eu imi educ copii in virtutea valorilor în care cred, ca şi cum am trăi într-o lume a meritocraţiei, ca şi cum educaţia încă mai contează, eu încerc să ofer şi să cer corectitudine prin fiecare gest social.Încerc sa-mi iau bilet de câte ori urc în tramvai, să nu arunc mizeria pe jos, să nu dau şpagă, să separ gunoiul menajer în pungi, să iau bonul fiscal de la spălătoria din colţ, să fiu ambasadorul îndârjit al ţării mele de câte ori am prilejul să fiu în străinatate sau să invit în casa mea străini. E puţin? Poate. “Mai înainte de a te intreba ce poate face tara pentru tine, intreba-te ce faci tu pentru tara ” spunea J.

F Kennedy. Ce-ar fi să ne uităm fiecare în ograda proprie, măcar un pic, poate vom întelege de ce nimic nu mai funcţionează cum trebuie. Si să începem cu munca. Dacă eu respect statul plătindu-mi toate impozitele la timp aş avea pretentia, modesta, să fiu la rând-mi respectată. E mult?

Eu nu sunt mai puţin dezamagită politic decât marea mulţime onestă a nemulţumiţilor zilei, însa eu nu cred ca aceasta e soluţia.

Eu nu cred că doborând şi desfiinţând în acest mod instituţii sau oameni, ceea ce am pune în loc, pe un asemenea teren mistuit de violenţă, va creşte sănătos.

Eu nu cred ca venind direct din stradă, poţi fi expert în toate. Dacă zi de zi, de ani încoace auzi vorbindu-se de inflaţie, de buget şi de asigurări sociale, dacă trăieşti pe propria-ţi piele toate privaţiunile şi frustrările decurgând din acestea, asta nu înseamnă că le şi înţelegi, asta nu te transformă automat într-un expert financiar, într-un fin sociolog, într-un analist macro-economic şi mai ales nu înseamnă că ai soluţiile.

Respectul pentru adevaraţii profesionişti şi aprecierea lucrului bine făcut de fiecare la locul săi, îmi pare că sunt estompate acum de atracţia nefastă faţă de sclipici şi zornăieli de vedete ori aşa-zis-politicieni.

Eu nu vreau ca la următoarele alegeri, când vor fi ele, comasate sau nu, anticipate sau nu, să fiu nevoită să aleg între PDL si USL. Eu vreau o alternativă. Am votat şi voi vota de fiecare dată şi îmi asum alegerea facută.

Ma informez şi încerc să gândesc în afara magiei televizorului.

Eu nu doresc ca prin forţa maselor revoltate să se obţina ceva, orice. Politicienii de duzină care clamează acum schimbări radicale profitând de presiunea unor mase de oameni, poate oneste sau poate dubioase, dar cu siguranţă înfierbintate de televiziuni sau de momentul pseudo-eroic, ar trebui să se gândească de două ori.

Cât de mare trebuie sa fie „gălăgia” ca să cadă un guvern? Dar un preşedinte? 1000 de oameni ajung? Sau poate 10000? Câte oraşe ar trebui să se agite? 7 ajung ? Şi câte zile ? Vreo 4-5, cam aşa? Nu ar trebui sa uite, curajosii din opoziţia patetică de azi, că astfel s-ar crea un precedent, că aceeasi măsură li s-ar aplica şi lor şi oricui dacă ar ajunge la putere. Cu aceeaşi măsură ar putea fi judecaţi mâine: furia mulţimii, fără argumente, fără obiective, amorfă şi încărcată de ură difuză.

O petiţie dacă aş face şi aş strânge o mie de semnături, pentru a cere ceva, nu atât de radical precum schimbarea guvernului, ar trece neobservată, nu-i aşa? Un telefon, un email, o scrisoare sau o mie de scrisori adresate parlamentarului pe care l-am votat nu ar avea nici un efect, nu-i aşa? O cerere decentă, o simpatie declarată faţa de o personalitate controversată, o obiecţiune la un proiect legislativ nu ar provoca nici cea mai mică tresărire

politică dacă ar fi adresată în mod civilizat, chiar de acelaşi număr de oameni care sunt acum în stradă. Eu nu vreau să cred că aceasta este calea. Hai să mai sperăm!

Eu nu doresc un alt sistem politic, dictatura am încercat-o, deocamdată democraţia (liberală dacă se poate) îmi este suficientă. Oricât de hulit ar fi parlamentul (datorită celor care îl populează de douăzeci de ani încoace) sau part

idele politice în totalitatea lor, fără acestea nu ştiu să poată funcţiona cât de cât o firavă democraţie. Mecanismele si pârghile de control însa, da, ar trebui schimbate radical.

Eu nu cred în sistemul acela în care de câte ori mă nemulţumeşte ceva, îmi iau cojocul în spinare, o pancartă, o bâtă, o piatră ceva şi ies în piaţa mare sau blochez un drum public să îmi strig revolta sau indignarea. Eu ştiu să citesc şi să scriu, mai şi gandesc, eu vreau să-mi aleg oamenii politici care să mă reprezinte, iar dacă nu o vor face, vreau sa le pot cere socoteală! Vreau să am pârghiile necesare pentru a le cere socoteală.

Am învăţat să citim şi să scriem, am învătat să conducem un automobil, am învăţat să folosim calculatorul, să căutam orice pe Internet, e oare atât de greu să învăţăm să ne exprimăm idealurile, convingerile sau păsurile altfel decât prin răcnete? Sau altfel nu vom fi auziţi?

Eu vreau să-mi exprim opţiunile politice într-un sistem democratic funcţional, prin vot. Eu vreau să am alternative în alegerea celui care mă va reprezenta, eu vreau sa mă pot informa cinstit despre acela, eu vreau să am pârghiile necesare pentru a-l sancţiona dacă m-a minţit.

Iar în rest, aş vrea să nici nu ştiu numele premierului, să pot să îl uit, să nici nu mă intereseze… cândva, într-o ţară normală, în catre toate mecanismele funcţionează, în care uriaşa roată a economiei se învârte de la sine, produce şi consumă, în care justiţia judecă drept şi orb, în care profesorii te învaţă, doctorii te vindecă, poliţistii te apară, funcţionarii te îndrumă iar statul se preocupa doar de infrastructură şi de acei câţiva care au cu adevărat nevoie de asistenţa sa.

Eu nu sunt reprezentată de cei care strigă în piaţă acum.
Nu, mulţumesc.

Acesta este articolul pe care l-am publicat pe HotNews, care a adunat peste 300 de comentarii in cateva zile, deopotiva pozitive si negative, magarii si insulte, rostogolindu-se ca un bulgare. Din pacate a fost destul de afectata de toate acestea atunci, pana cand am reusit sa le ignor.

Posted in Mie imi pasa, Uncategorized | Leave a Comment »

Wikipedia

Posted by Patricia on January 25, 2012

Dear RODICA,

You are amazing, thank you so much for donating to the Wikimedia Foundation!

This is how we pay our bills — it’s people like you, giving five dollars, twenty dollars, a hundred dollars. My favourite donation last year was five pounds from a little girl in England, who had persuaded her parents to let her donate her allowance. It’s people like you, joining with that girl, who make it possible for Wikipedia to continue providing free, easy access to unbiased information, for everyone around the world. For everyone who helps pay for it, and for those who can’t afford to help. Thank you so much.

I know it’s easy to ignore our appeals, and I’m glad that you didn’t. From me, and from the tens of thousands of volunteers who write Wikipedia: thank you for helping us make the world a better place. We will use your money carefully, and I thank you for your trust in us.

Thanks,

Sue Gardner
Wikimedia Foundation Executive Director

For your records: Your donation on 2011-12-30 …

Posted in In English, Uncategorized | Leave a Comment »

Buna sa-ti fie inima si tie, straine!

Posted by Patricia on January 15, 2012

( în loc de Hello world!)

Aş vrea să fiu mai învăţată,  as vrea sa pricep mai bine cum e alcatuita lumea asta,
aş vrea s-o schimb da’ n-am putere,  as vrea sa aflu daca simtesc si altii ca mine,
as vrea sa arat ca bucuriile-s mai simple si mai aproapiate decat acolo unde le cautam,
as vrea sa spun ca drumul laolalta e mai greu dar trebuie gasit, as vrea sa cred ca fara pizma si ura suntem cei mai multi,
as vrea sa am voie sa admir si oameni in viata fara teama de a fi dispretuita,  as vrea sa-mi vad semenii toti asa,
cu drag de carte, cu drag de munca, cu drag de oameni, cu drag de tara asta dulce.

Posted in about this blog, Mie imi pasa | Leave a Comment »

Oradea mea ( din nou )

Posted by Patricia on October 14, 2011

Posted in Oradea | Leave a Comment »